Articole

Numele meu este Simona Popescu. Nu ştiu ce mă face să încep aşa acest text care ar trebui să fie o reacţie la un „talk-show“ televizat în care numele meu a fost fluturat, folosit de persoane care nu ştiu nimic despre mine (dar despre care eu ştiu, vai!, destule lucruri, de pe vremea când unul făcea „educaţie“ tineretului patriei, iar celălalt „educa poporul“ făcând ziare despre a căror calitate mă abţin să vorbesc).

„Numele meu este“… – scriu şi nu mai ştiu cum să continui. În loc să tun şi să fulger, reflexele literare se activează. „Numiţi-mă Ishmael“, aşa începe Moby Dick. „Într-un fel, eu sunt Jacob Horner“, aşa începe The End of the Road, romanul postmodernului John Barth.

Numiţi-mă Simona Popescu. Într-un fel, eu sunt Simona Popescu. Am acest sentiment, vorbind despre mine acum, că nu mai sunt decât un nume (pe care, în paranteză fie spus, îl mai poartă şi o ziaristă cu care n-am nici o legătură, dimpotrivă!). Despre mine am vorbit prin (şi în) cele cinci cărţi pe care le-am publicat până acum. Cum aş putea să o fac în două-trei pagini? Să mă apăr? De ce? Pentru că am avut şansa (sau neşansa) să fiu selectată în două manuale şcolare, manuale care au primit girul unor scriitori şi universitari pe care îi respect foarte mult? De ce? Pentru că am scris nişte cărţi care au plăcut, probabil, de vreme ce au fost alese şi acceptate de două colective de autori? De ce? Pentru că mi-a apărut fotografia într-un ziar ca unui infractor? Şi care era infracţiunea? Că am scris literatură (care a fost comentată de mulţi critici români importanţi din toate generaţiile)? E adevărat, pentru majoritatea profesorilor (în orice caz, pentru profesorii care nu citesc literatură contemporană sau presă literară), pot trece drept o autoare necunoscută. „Marea necunoscută“ m-a numit o ziaristă care m-a pus alături de „necunoscuţii“ Mircea Horia Simionescu, Şerban Foarţă, Michael Ende sau Edward Lear (unul din preferaţii mei)! Ziarista cu pricina avea dreptate, în felul ei. Într-o ţară ca a noastră, ca să fii poet cunoscut trebuie să faci un „talk-show“, tronând în faţa unei mese pe care să stea, ca decor, propriile tale cărţi, să fi avut un trecut (nu contează ce fel de trecut!), să vorbeşti despre fotbal, să intri în politică sau să conduci vreo foaie politică. Or, toate acestea n-au legătură cu etica mea personală şi profesională. N-am nici un atu de acest fel. Şi nici n-am nevoie. Pe mine mă apără literatura mea.

Numele meu este Simona Popescu. Numiţi-mă aşa. Sigur că sunt, pentru majoritatea profesorilor, o autoare necunoscută. Am 34 de ani. Mă întreb ce autor de vârsta mea e cunoscut de „majoritatea profesorilor“. Sigur că, poate, ar trebui dat un decret prin care să se fixeze un prag de vârstă peste care autorii pot fi selectaţi în manuale. Apoi, înainte de a fi cunoscuţi, autorii sunt necunoscuţi. Faptul că, „dându-se foc verde şi pentru autori mai tineri“, ei au fost selectaţi rapid în manuale e simptomatic. Poate că e nevoie şi de ei, de mai tineri.

Într-un fel, eu sunt Simona Popescu. Sunt profesor de literatură română la Universitate. Nu mă laud cu asta. Mi se pare o meserie incompatibilă cu cea de scriitor (scriitorul trebuind să fie un om sută la sută liber, fără obligaţii, fără politeţuri, fără obedienţă, revoluţionar şi subversiv), dar, dintre toate meseriile posibile prin care poţi să-ţi câştigi pîinea, aceasta mi se pare cea mai apropiată, totuşi, de libertatea la care visez ca scriitor. Când eram profesoară într-o şcoală, înainte de 1989, încercam să fac cu elevii mei, în limitele materiei din manual, un fel de literatură „alternativă“. La lecţiile de compunere mi-am luat libertatea să propun alte teme decât „Şcoala mea“ sau „Patria mea“. Le dădeam teme precum „Visul“ sau „Plictisul“ sau „Nimicul“. Unele fragmente din compunerile elevilor mei au intrat, de altfel, în cărţile mele (lucruri de felul acesta făcea, ca profesor, un mare scriitor, Radu Petrescu, poate şi el un necunoscut, prieten cu „necunoscutul“ Mircea Horia Simionescu). Într-un fel, perioada aceea obligatorie de stagiu a fost cea mai frumoasă din cariera mea didactică. Am lucrat atunci liber cu nişte copii liberi.

Cei mai mulţi dintre studenţii mei intră în Facultate cu o evidentă antipatie pentru literatura română. La început am fost şocată să observ asta. Îi şi întreb uneori, prieteneşte, de ce au dat aici dacă nu-i interesează, că e păcat, că numai pierd vremea. La începutul anului le şi dădeam un chestionar cu „ce nu vă place din ce urmează să facem şi ce (alte) preferinţe aveţi“. La proza interbelică, antipatizaţii erau… toţi! Tocmai atitudinea asta m-a mobilizat, m-a făcut să caut lucruri pe care încă nu le descoperiseră în ceea ce li se părea „deja-lu“, interpretări care să le răstoarne aşteptările. Am vorbit cu ei despre clasici ca despre „contemporanii noştri“, despre cărţile lor ca şi cum ar fi apărut ieri, ca şi cum ar fi redebutat, în discuţii aprinse uneori şi cu atât mai interesante. Le-am adus în faţă autori necunoscuţi (sic!) care au rămas favoriţii lor, de pildă pe minunatul M. Blecher.

Într-un fel, sunt Simona Popescu. Fiinţa din spatele profesorului, al autorului, s-a crispat şi a suferit văzând ce i se întâmplă. Profesorul care sunt m-a ajutat. Am privit şi cu detaşare totul. Mă ocup, doar, de istoria literaturii. Ştiu bine cu câtă indiferenţă sau cu câtă ostilitate au fost trataţi mulţi dintre scriitorii pe care-i iubesc. Autorul despre care am scris o carte predată deja unei edituri a fost întâmpinat (într-o revistă condusă de un celebru naţionalist) aşa: „Pregătiţi borcanele cu spirt! A apărut un nou monstru!“. Era un băiat de douăzeci şi ceva de ani. Poate că s-ar fi lăsat de scris dacă n-ar fi plecat imediat la Paris, dacă nu i-ar fi întîlnit pe suprarealiştii pe care-i admira. Era un băiat necunoscut. Astăzi el este Gellu Naum.

Într-un fel, sunt Simona Popescu. Ca scriitor, vă spun sincer, nu cred că e cea mai bună treabă să te trezeşti într-un manual. Dacă trebuie să fii studiat de elevi, mai devreme sau mai târziu vei deveni antipatic. Primeşti mustăţi, coarne şi ochelari (ochelari am deja!). Din fericire, manualele sunt alternative! Din fericire, temele sunt alternative! Din fericire, profesorii şi elevii au libertatea de a alege! Nimeni, nici un manual unic, nici un autor unic nu mai pot să-i oblige să studieze ce nu le e pe plac. Dragi profesori şi părinţi, totul e alternativ: manualele, temele, textele! Ocoliţi-mă!

Cât despre puşti, uf! Cât despre puşti… Ei bine, tare mi-ar părea rău, dacă se vor uita cumva peste foile de manual pe care le ocup, să nu găsească acolo ceva care să le meargă direct la suflet. Literatura mea e scrisă pentru oamenii tineri – pentru ei şi pentru profesorii rămaşi tineri în spirit şi pentru oamenii care, indiferent de vârstă, şi-au păstrat vehemenţa şi autenticitatea aceea specifică tinereţii (în sensul pe care i-l dădea Witold Gombrowicz). Într-unul din manuale a fost selectat, la tema „Adolescenţa“, un fragment din poemul meu Juventus. L-am gândit, la timpul lui, ca pe un manifest pentru tinerii din generaţia mea. Mi se pare incredibil că a aterizat într-un manual – pentru că e un poem împotriva educatorilor castratori, împotriva pedagogilor neamului, împotriva bătrânicioşilor, împotriva cunoscutelor personalităţi de doi bani care ne-au parazitat creierul, împotriva celor care urăsc tinereţea pentru că au fost dintotdeauna bătrânicioşi, împotriva prostiei arogante.

Cât despre literatura mea, dragă puştiule, dragă puştoaico, am scris-o şi ca tu să găseşti acolo pe cineva asemenea ţie. Am ţinut cont de ce-a spus Salinger mai bine decât aş putea-o eu face (Salinger, pe care-l ai în manual şi pentru care eleva care am fost te invidiază!): „Dacă ai putea să-ţi aminteşti, când te aşterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a deveni scriitor. Fixează-ţi, pur şi simplu, această idee în minte“. Asta crede Buddy Glass, un puşti foarte simpatic. Iar Franny, simpatica Franny…. Nu, n-am să vă spun ce-a zis Franny. N-aveţi decât să căutaţi să puneţi mâna pe Franny şi Zooey şi… mamă, ce-o să vă mai placă! Bag mâna în foc pentru asta!

�

Într-un fel, sunt Simona Popescu, articol apărut în Monitorul de Braşov, 22 octombrie 1998