Biografie
Simona POPESCU, poetă, prozatoare, eseistă, s-a născut în 1965 în orașul Codlea. Fiica Elenei și a lui Ovidiu Popescu. A fost elevă la Liceul de filologie-istorie “Unirea” din Brașov, unde i-a avut colegi pe Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, cunoscuți azi, toți patru, în lumea literară, ca “Grupul de la Brașov”. Au publicat împreună, în 1991, volumul colectiv Pauză de respirație. Ca elevi, au frecventat Cenaclul 19, unde i-au întîlnit pe poetul Alexandru Mușina și pe prozatorul Gheorghe Crăciun. A urmat Facultatea de Filologie din București, participînd la cenaclurile Junimea și Universitas.
Este azi conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti unde ține mai ales cursuri despre literatura experimentală, avangardă și postmodernism, dar și de creative writing. A debutat cu volumul de poezie Xilofonul și alte poeme (1990, cu o prezentare pe coperta a IV-a de Livius Ciocârlie), urmat de Juventus (1994, republicat la casa de pariuri literare în 2024), Noapte sau zi (1999), antologia Juventus și alte poeme (2004) – adunate în 2021 în volum în colecția Opera poetică (Editura Rocart), la care s-au adăugat 3 eseuri, poeme mai vechi, inedite, și un poem lung recapitulativ, cu titlul Îmi amintesc. În 2006 a apărut volumul de poezie Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. În 2021 a publicat Cartea plantelor și animalelor (Editura Nemira) pentru care a obținut mai multe premii literare pentru poezie, fiind retipăriă într-o nouă ediție în 2023 (cu o anexă). În 2022, regizorul Radu Afrim a pus în scenă un spectacol, Ierbar, inspirat de Cartea plantelor și animalelor. I-a apărut pînă acum un roman, Exuvii (1997, ajuns la ediția a 8-a, 2018, fiind tradus în cîteva limbi străine). În 2016, Editura Casa Radio a scos un audiobook: Simona Popescu citeşte din Exuvii.
A fost apropiată de Lygia și Gellu Naum și a scris două cărţi de critificţiune despre poetul suprarealist (Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, 2000; Clava. Critificţiune cu Gellu Naum, 2004).
A coordonat romanul colectiv Rubik(Editura Polirom, 2008), cu participarea a 28 de tineri scriitori, studenți la Litere și de la alte Facultăți, bursieri Erasmus, dar și studenți de la Arte, cu ajutorul cărora s-a adăugat romanului un DVD.
În 2016 și-a publicat teza de doctorat (susținută în 2002, sub coordonarea profesorului Paul Cornea), cu titlul Autorul, un personaj, la care s-a adăugat o anexă.
A publicat zeci de eseuri în revistele literare sau ample texte și prefețe despre autori precum G. Bacovia, Urmuz, Constantin Fântâneru, Tristan Tzara, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Herta Müller, Vladimir Nabokov, Andrzej Stasiuk. A coordonat ediții critice: Opere Gellu Naum (Poezia, 2011; Proza, 2012, Teatru, 2014, Varia, împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichman, 2020) și Opera poetică Andrei Bodiu
Fragmente din volumele ei au intrat în cîteva manuale școlare și în multe antologii de poezie sau proză din țară și din străinătate. A fost invitată la festivaluri naționale și internaționale de literatură. Dintre participările internaționale mai recente, de amintit cea din 2019, invitată în amplul proiect Authors’ Reading Month, cel mai mare festival literar din Europa Centrală, și participarea la Festivalul EUROPALIA ROMÂNIA, desfășurat în perioada 2019-2020.
Organizează, din anul 2015, împreună cu Muzeul Național al Literaturii Române, Festivalul de poezie Gellu Naum.
Este căsătorită cu criticul literar Ion Bogdan Lefter. Au împreună o fiică, pe Alexandra.
O prezentare recentă făcută pentru Festivalul Papercuts (octombrie, 2024):
Arcane, clone, poezii-siameze
Tema Festivalului Papercuts legată de rescriere și revizuire, de poezia „care parcurge distanța de la dicteul minții la pagina de carte”, a (multi)versiunilor, chiar mi se potrivește. În volumul meu cel mai recent, Cartea plantelor și animalelor (2021), am publicat variante și continuări de poeme pe care le-am lăsat „să curgă” în josul paginii, unde, de obicei, stau notele de subsol. Poeme-continuări, dar și autonome, la o adică. Nu mai spun că, de multe ori, la lecturi publice, schimb cuvinte, formulări din mers, improvizez, cum fac unele trupe de muzică pe la concertele lor. M-am gîndit la un moment dat să asamblez o carte cu versiuni. Diferența între variante poate să fie semnificativă. Ba chiar uluitoare, ca în cazul lui Ion Barbu, în al cărui athanor se petrec adevărate metamorfoze. Unul dintre eseurile/ studiile/ interpretările mele preferate din tot ce s-a scris la noi în materie de hermeneutică e capitolul despre Barbu din cartea lui Marian Papahagi, Critica de atelier. Detectivistică! Poate și critica să te țină cu sufletul la gură, cum se spune!
Am căutat ieri toată ziua poezii de-ale mele cu modificări. Am găsit primul avatar al poemului Juventus. Avea cîteva pagini. Și s-a făcut un poem lung! N-are rost să desprind doar un fragment. Cîndva o să caut „matricea” Lucrărilor în verde. Pledoaria mea pentru poezie. Nu mai țin minte cum a început. Lucrările… au fost scrise parțial pe foi, dar mai mult direct în computer. Și Exuvii… avea inițial 30 de pagini și a crescut la 300.
Îmi trec prin minte jucăriile alea, „TRANSFORMERS” (mai spectaculos filmul!), care, prin dislocări și reasamblări, se fac din mașină războinic (sau invers). Am versiuni și în cartea mea viitoare de poezie. Acolo pornesc de la versurile unor poeți afini și creez „esherități”. Nu spun deocamdată mai multe!
Prefer să recuperez acum niște versiuni care… au fost publicate! Aveam pentru Cartea plantelor și animalelor cîteva poezii-siameze, poezii-clone. M-am oprit la cele cu același titlu: Arcana Naturae. Erau vreo trei. În loc să aleg dintre ele una (pe cea mai bună), le-am lasat acolo pe toate trei, le-am făcut refren și-am mai adăugat o „Arcana” (a Timpului).
Trimit și două poezii din subsolul aceleiași cărți. Apar acolo în paralel (așa ar trebui culese!), doar cu un cuvînt schimbat („prietenie” înlocuit cu „poezie”). Dar el, cuvîntul diferit, trimite la alt conținut, în ciuda faptului că tot restul pare un duplicat. Sîntem, într-un fel, în situația din Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, povestirea lui Borges, în care cineva din alt secol copiază Don Quijote cuvînt cu cuvînt pretinzînd că e altceva, nou-nouț. Și chiar e! Bine, eu schimb, totuși, un cuvînt. Unul, dar…
Cîteva autoprezentări făcute pentru copii și adolescenți cu ocazia publicării unor cărți colective la Editura Art, colecția Arthur.
În Cartea plantelor și animalelor, pe care am publicat-o nu demult (e poezie, nu-i de biologie!), într-o notă de subsol, scrisă și ea ca o poezie, dezvălui ceva despre atelierul meu de „jucării” la care tot lucrez de-o viață. Am meșterit acolo un model nou al păpușii Matrioșka (adică un roman, Exuvii), un xilofon (am debutat cu un volum cu titlul Xilofonul și alte poeme), un joc cu încercări prin care trebuie să treci cînd ești adolescent – dar nu numai (Juventus – cuvînt latinesc care înseamnă tinerețe), un caleidoscop magic în care poți să vezi cum se așează realitatea din jur în formele visului de noapte (în Noapte sau zi, un singur poem de vreo 80 de pagini, în care sînt și cîteva cu visele unor copii, elevii mei din alte timpuri) și Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, o carte tot cu versuri, chiar despre poezie, cu subsoluri și muzică, de fapt alt joc cu mai multe strategii (cu piese și de la alții!). Dar se mai pregătesc surprize în atelier!
Las aici doar cîteva rînduri din poezioara amintită, Atelierul de jucării:
Multă vreme, ce-i drept, m-am încuiat
în atelierul cu jucării
pentru cei fără vîrstă, pururi copii
și…
de pildă, în hambar, ascunsă,
de ani de zile
tot construiesc o barcă
cu care poți pluti în timp și spațiu
prin cărți, prin propria-ți viață
prin ai Imaginației funigei
și
pe unde vrei.
Dar mai există destule
jucării, bizarerii…
(2023)
În copilărie am vrut să ajung o mare (cum altfel să-ţi doreşti în copilărie?) bioloagă, să plec în lume pe un vas ca Beagle, cum citisem pe la 12 ani în cărţoaia lui Charles Darwin – Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle. Am vrut să ajung oceanoloagă, ca Jacques-Yves Cousteau, pe care-l vedeam prin anii ’70, duminica pe la ora cinci, la televizor, scufundîndu-se în oceane, filmînd creaturi marine, apoi revenind cu capturi de studiat pe vasul său numit Calypso. Am vrut să ajung fotografă – aveam un aparat de fotografiat şi chiar un mic studio de developat în debara! Şi… cîntăreaţă de operă (îmi plăcea să cînt tare, din toţi plămînii, urcînd vocea foarte sus), balerină (îmi făcusem singură un tutu dintr-o perdea scrobită), pictoriţă (inventasem materiale păstoase amestecînd culoarea din tuburile de tempera cu pastă de dinţi, ca să semene desenele cu tablourile din muzeele pe care le vizitam cu şcoala). Ghicitoare mai vroiam să ajung, ca bunicile mele (una ghicea în cărţi, alta ghicea în bobi – boabe de porumb), gimnastă de performanţă ca Nadia Comăneci (mă pregăteam cu doamna Secărean, de sport, după ore, pentru concursurile de gimnastică judeţene, eram în stare să mă dau peste cap pe bîrnă!). Vroiam să mă fac marionetistă, făceam teatru de păpuşi pentru copiii de la bloc. Regizoare (să fac filme cum era Daktari, cu actori, dar şi cu animale ca maimuţa Judy sau leul Clarence). Mă opresc aici. Pentru că am vrut să fiu ceva din toate astea, m-am făcut… scriitoare.
(2016)